Rolul poveștilor 

În momentul în care discutăm despre povești nu doar ca tehnică de comunicare în psihoterapie dar la o scară mai largă, ne imaginăm un alt tărâm unde totul este posibil, personajele de obicei dețin puteri fantastice și sunt în căutarea unei soluții. Povestea terapeutică prezintă un adevăr dar nu un adevăr absolut (Burns, 2016)

Copilul are nevoie de poveşti, de basme pentru a învăţa simbolic şi totodată securizant cum să-şi rezolve problemele, conflictele sale. Totodată, adultul se confruntă şi el cu probleme noi, diferite de cele ale copilului şi ținând cont de resursele trecutului, acesta are nevoie de instrumente pentru a depăşi dificultăţile și a-și rezolva situatțiile dificile, problemele. Povestea terapeutică devine astfel un instrument preţios care evidențiază emoţiile şi sentimentele care sunt ascunse în inconştient, sau poate întrebări la care nu le-am găsit dar nici căutat, răspunsuri. Poveștile se adresează deopotrivă conștientului dar și inconștientului și lasă timpul necesar după rostirea acestora pentru gestionarea mesajului poveștii prezentat indirect clientului.

Povestea folosită ca instrument în scop terapeutic este despre schimbare și cum putem să acționăm diferit, în momentul în care decid să intru în terapie sunt în căutarea unei schimbări și sunt în căutarea de răspunsuri. Tehnica poveștilor aduce după cum spuneam o lume a tuturor posibilităților și ne oferă o nouă perspectivă. Aici intervine și rolul terapeutului/povestitorului de a ghida și resemnifica pentru a face posibilă schimbarea și găsirea unei rezolvări. 

Poveștile ne ajută să creăm legături cu ceilalți. Ele ne ajută totodată să dezvoltăm empatia și adesea ne ajută să ne consolidăm valori, precum compasiunea și bunătatea. Ce se întâmplă în creierul noastru în momentul în care ascultăm o poveste și efectele acesteia le vom aminti în cele ce urmează. 

Potrivit neuroștiinței, un motiv pentru care creierul reacționează pozitiv la o poveste este faptul că ascultarea poveștilor încurajează eliberarea hormonilor oxitocină și cortizol. Oxitocina este un hormon care controlează lucruri precum empatia și interacțiunea socială. Cortizolul este conectat la răspunsul la stres.

Atunci când o poveste introduce un personaj interesant care se confruntă cu o problemă dificilă, oxitocina determină creierul să empatizeze cu situația personajului, iar cortizolul determină creierul să simtă stresul asupra problemei personajului. Aceste reacții determină ascultătorul din rolul de client să fie investit în situația dificilă a personajului. Această conexiune poate fi atât de puternică încât poate determina oamenii la acțiune - de la acțiune destul e simplă cum ar fi ceva la fel de simplu ca atârnarea pe marginea scaunului lor la ceva la fel de radical ca aderarea la o mișcare sau donarea unei cauze.

Cu toate acestea, efectele aproape intoxicante ale oxitocinei și cortizolului nu sunt singurii care contribuie la fascinația umană prin poveste. Un alt factor cheie este abilitatea unei povești de a organiza gândirea. Structura consecventă a unei povești este un instrument puternic pe care creierul îl folosește pentru a da sens lumii. Când creierul întâlnește ceva care nu se adaugă, instinctul său este de a completa elementele poveștii lipsă în căutarea coerenței.

Neuronii oglindă se activează atunci când observăm că o altă persoană efectuează o acțiune sau trece printr-o emoție. Adesea în mod inconștient, oglindim apoi aceste acțiuni sau emoții. Când ne uităm la personajul nostru preferat luptându-se sau fiind într-o situație dificilă pe ecranul filmului, simțim frica și anxietatea de parcă am fi fost cei care suntem atacați. Acest lucru se datorează faptului că sentimentele lor se reflectă în oglinda propriului nostru cablaj neuronal. 

Acțiunile și emoțiile personajelor sunt literalmente cartografiate pe reprezentările senzoriale ale creierului nostru. Apariția neuronilor-oglindă lor la nivelul cortexului cerebral i-a permis omului să învețe rapid prin imitare, reprezentând modalitatea prin care noi absorbim informația iar apoi o proiectăm și o împărtășim prin propriile noastre abilități. De aceea putem afirma că neuronii-oglindă sunt responsabili pentru evoluția noastră.

Fie că vorbim despre metafore, povești sau basme terapeutice, ceea ce au în comun este lumea fascinantă, plină de posibilități prezentată indirect și prin intermendiul mesajului să putem să ne soluționăm propriile probleme.

Putem spune faptul că toți avem abilitatea de a spune povești în comunicarea cu alții, alternăm constant între rolul de povestitor și rolul de ascultător, ca parte a procesului nostru cotidian de interacțiune interpersonală. Unii sunt chiar naratori înnăscuți dar fiecare dintre noi folosește poveștile pentru a intra în legătură și a păstra sau a relua legătura cu alții.

Fiecare poveste este diferită prin urmare și acest lucru depinde de momentul în care este rostită, de modul în care este percepută, și de cele două părți care sunt implicate ascultător și povestitor. 

"Ne împărtășim bucuria și tristețea vieții noastre prin povești și simultan ne ascultăm propriile povești." (Burns, 2012)

Înțelepciune orientală 

Dacă dai cuiva un pește, 

Îl hrănești o singură dată 

Dacă îl înveți cum să pescuiască, 

Se poate hrăni singur pentru totdeauna.